Prea perfect

             "Stau intinsa pe pat cu ochii inchisi.

           Soarele imi invadeaza fiecare patratel din camera cu lumina lui orbitoare de dimineata. Totul in jur pare de'un aur fermecator. Ursuletii mei de plus care stau toata ziua atarnati pe unde apuca acum sunt asezati intr'o ordine ciudata.Deschid ochii. Pereti galbeni sunt pictati cu pete maronii asemeni unei zile de toamna. Imi indrept privirea spre tavan dar vad doar patul cu stalpii lui de un alb imaculat care se ridica in sus si sustin perdelele rozalii ale patului. Ma simt ca o printesa care a descoperit de abia ieri ca e una !
  Un sentiment ciudat dar toxic imi inunda venele. Imi era atat de dor de sentimentul acesta prea frumos, atat de mult timp a durat de cand nu te'am avut cu mine incat pari strain pentru corpul meu.
  Te simt... te indrepti spre mine cu o viteza supraomeneasca dar totusi atat de lenta. Nu stiu cum de simt asta si nici nu stiu cum de iti pot citi gandurile intortocheate. Stiu ca esti speriat. Speriat de gandul ca poate am disparut.
  Apari in pragul usii rasufland usurat. Un zambet iti infloreste pe fata iar ochii jucausi ma masoara din cap pana in picioare. Ma ridic in capul oaselor iar tu incepi si razi in timp ce vi si ma ciufulesti mai tare. Te lasi pe spate, in pat iar eu ma intorc ca sa te fixez cu privirea. Intotdeauna ma incanta frumusetea lui, intotdeauna gaseam ceva nou la el si intotdeauna imi taia rasuflarea cand il vedeam in fiecare dimineata urmand aceeasi rutina: vi, ma studiezi, zambesti, ma ciufulesti, te asezi pe pat si asa mai departe. Ma las incet in jos iar tu ma tragi mai aproape de tine invaluindu'ma cu bratele tale si dandu'mi acel sentiment de protectie. Totul pare a fi atat de perfect dimineata incat mi'as dori sa ramanem asa pentru totdeauna. Te iubesc."

   De ce imi apare intotdeauna in minte imaginea aceasta cu "o dimineata perfecta" cand te vad?
   Dar nu vrei sa sti ce imi apare in minte cand imi vorbesti !

Zambeste'mi

-De ce faci asta? ma intreaba el, ridicandu'si sprancenele.

-Sti... intotdeauna aveam impresia ca esti fratele lui! zic eu. Ai aceleasi tic'uri nervoasa ca ridicarea sprancenelor, cuta dintre ele si ...

-Pai, suntem ca doi frati!

-Tocmai, spun eu plina de speranta, de aceea am mare nevoie de tine.

Gandul ca voi afla multe lucruri despre el ma ia in bratele sale si imi sopteste cuvinte de alinare. Mai putin... mai putin timp si voi afla o gramada de lucruri despre el.

-Intreb din nou, de ce faci asta?

-Asta... ce? ma stramb eu...

-De ce vrei sa afli lucruri despre el? De ce vrei sa ii faci o surpriza? Lui nu'i pasa. Nici nu stie ca existi!
-Nu conteaza! intelegi? nu asta conteaza pentru mine!. L'am vazut zambind si... pur si simplu are un zambet magnific! Ma innebunesti, ma trimite in rai! Dar acum... nu'l vad zambind aproape deloc! Spune'mi te rog... spune'mi ceva de el!

-Ii plac merele!

-Am observat. In fiecare zi e cu un mar in mana.

Merele vor fi intotdeauna un obstacol! Am impresia ca ele sunt pe primul loc iar seara, inainte sa se puna in pat vine un mar si ii sopteste ceva la ureche facand-ul sa nu se gandeasca la mine.

-De ce vrei sa zambeasca? ma intreaba baiatul asta, cam netot, de langa mine.

-Pentru ca... pentru ca zambetul lui e ca o mie de cristale, zambetul lui ma face sa zbor si ma indreapta spre drumuri noi, ciudate dar frumoase, fara griji dar cu griji! Cand zambeste, dintr-o data lumea e mai buna si mai dulce, lumea e ca un... mar!

-Ciudat-o!

Un mar auriu care iti indulceste gura si buzele, un mar tare dar zemos. Facut cu pasiune de un mar batran dar experimentat. Un mar, imbatat cu vinul numit 'dragoste', ingrijit de 'stralucire' si indopat cu ingredientul dulce-acrisor numt 'euforie', iti da speranta vietii, bucuria si simplitatea de care depinzi.

-Ahh da, merci, cum de nu mi'am dat seama!

-Ca esti o ciudata? spune el, ridicandu'si pentru a doua oara sprancenele.

-Nu netotule!

O iau la fuga cu gandul la el, la ce'i voi darui si la zambetul pe care mi'l va da. Va fi atat de... nebunesc, fantastic, ciudat! Defapt nu merele il tineau departe de mine, ci eu. Eu niciodata nu facusem primul pas iar el nici atat asa ca am ramas ca la inceput. Nu e adevarat ca nu stie ca exist! Stie, dar nu lasa sa se vada. E atat de speriat incat tace pur si simplu, le inghite pe toate. Dar eu am de gand sa schimb asta. Si voi incepe cu ceva simplu: am sa'l fac sa zambeasca, sa'mi daruiasca cei mai scump pe lumea asta pentru mine, zambetul lui.

Infinit

  Mirosul unui parfum dureros de familiar imi ajunge la nari. Vocea aceea catifelata imi strapunge urechile. Pasii aceea linistiti dar totusi nerabdatori se apropie. In urmatorul moment chipul acela senin de inger apare la o distanta destul de mica fata de mine. Eu inca il vad. Ii vad frumusetea cum radiaza in jurul lui ca o aura. Ma uit atenta si constat ca e acelasi pe care il stiu: aceleasi tic'uri nervoase,aceiasi ochi caprui care pentru mine erau intotdeauna verzi, aceleasi sprancene perfect arcuite care te fac sa crezi ca intotdeauna e stresat si aceleasi buze delicate care ma fascineaza.

  Cu cat timp stau mai mult langa el cu atat realizez ca imi fac singura mai mult rau. Dar nu'mi pasa deoarece acel zambet perfect ma face sa ma simt totusi bine. As putea sa merg pana la el... sa'l salut si sa ma holbez in continuare pentru ca asta fac si acum... si totusi... nu pot. Ma simt asa aiurea, am impresia ca nu sunt frumoasa dar probabil e o impresie proasta, zic. Nu sunt frumoasa pentru ca el nu se uita la mine? Nu'i adevarat... trebuie sa fiu, si daca el nu se uita...ma uit eu pentru ca eu il iubesc si sincer...chiar il iubesc. Altfel cum mi'as explica faptul ca ma ameteste parfumul lui de mere coapte glazurate, ca zambetul lui, uneori fortat, ma face sa uit ca sunt om si imi aduce acei 'fluturasi' in stomac.?

  Dar ma intorc pe calcaie si o iau la fuga cu gandul la el. El e de vina ca eu nu merg sa'l salut. El ma face sa'mi pierd controlul. Eu nu mai stiu cine sunt cand e in preajma mea. Pur si simplu sunt o marioneta controlata de el. Intotdeauna ma intreb daca ma place sau daca ma observa uneori. Probabil ca da!Dar nu destul. Eu vreau mai mult. Intotdeauna o sa vreau mai mult pentru ca sunt nesatula si... si sunt si egoista deoarece vreau ca tu sa fi doar pentru mine! Vreau sa te cunosc si sa te iubesc pana la sfarsitul lumii! Si daca se mai poate si dincolo de el! Pentru ca iubirea mea e infinita, intelegi?

Diferit

  Stiu ca-ti place. Stiu ca ma admiri.
  Dar de ce te porti asa ca un nesabuit? Asa de egoist esti si de nesimtit uneori incat nu te mai recunosc. Dar eu tot te iubesc. Si ma dispretuiesc din cauza asta, din cauza ta! intelegi?
  Stiu ca ai vrea sa fi cu mine, te retine ceva, te retine multe lucruri dar, dragoste..., eu te cunosc mai bine decat pe mine si stiu ce gandesti. Ochii aceia imi dezvaluie si cele mai ascunse secrete ale tale. Doar eu le stiu deoarece doar eu sunt in stare sa aflu. Tu nu ai fi in stare pentru ca aceste lucruri se fac cu ajutorul dragostei dar tu nu ai asa ceva. Tu esti lipsit de sentimente.
  Mi-as dori ca o data in tot acest timp sa deschizi barierele care te inconjoara si sa ma primesti in bratele tale calduroase. Stiu ca undeva acolo e un ingeras care abia asteapta sa descopere cele mai ascunse taine ale dragostei, a iubirii. Stiu ca acel ingeras ma va primi in sufletul lui si ma va alinta tot timpul.
  Astept acel moment dragoste... si stiu ca si tu il astepti.

Intoarce-te

   Îţi simt răsuflarea dulce, îţi simt buzele pe gâtul meu. Îmi imaginez gustul exotic care il voi gusta, doar eu. Şi te îmbrăţişez mai tare. Te strâng la pieptul meu ca să rămâi acolo tot timpul. Nu şti cât te iubesc pentru că nu-ţi spun. Defapt chiar vreau să crezi că nu te iubesc deloc. Nu ştiu de ce, nu mă întreba. 

  Dar asta nu contează acum! Contează că te am lângă mine, că te simt şi nu e un vis. Pare ireal dar totuşi e atât de normal. Daca ar fi asa pentru totdeauna aş fi cea mai fericită fată! Eu te iubesc chiar dacă tu nu mă iubeşti. Dar te iert... şti de ce? Pentru că am eu destulă iubire. 

  Îmi spui te rog ce-mi faci de sunt atât de dependentă de tine? Când eşti lângă mine mă simt atât de bine! Dar momentele astea sunt foarte rare, aproape nule. Când nu eşti aici fuge pământul de sub mine. Simt că ard toată şi tu eşti medicamentul care m-ar vindeca.  Întoarce-te!  te rog...

Înţelege-mă, iartă-mă, iubeşte-mă !

 Ţin să te anunţ, dragă, că m-ai îndepărtat complet de tine. Tuu! Da... tu şi obrăzniciile tale. De ce ai minţit? De ce vrei ca, întotdeauna, lumea să se învârtă în jurul tău? Hmm ?! Atunci lumea era în jurul meu, mda şi era foarte fericită şi ai stricat tot.
 Şi te iubeam... şi te iubesc... şi, mda ştiu, şi eu ţi-am spus nişte lucruri îngrozitoare. Dar de ce nu recunoşti că meritai? Defapt, dragă, suntem chit acum. Dar tu tot supărat eşti!
 De ce eşti supărat cand eu ar trebui să fiu supărată? Hai să te îmbrăţişez ca să-ţi treacă. Vezi? Pe mine nu m-a îmbrăţişat nimeni dar eu sunt dulce, şi bună, şi nu vreau să te văd cum suferi. Ştiu că suferi, te simt, dar nu vrei să o arăţi. Te crezi atât de puternic! Ca orice băiat. Dar voi, băieţii, sunteţi sensibili şi vă e ruşine cu asta.
 Dar nu contează. Eu tot te iubesc înţelegi? Te rog... înţelege-mă, iartă-mă, iubeşte-mă !

Alb

 Mă apropii încet de îngerul din faţa mea. De fata aceea care e ca o a doua mamă pentru mine. Era atât de frumoasă iar aura ei era aurie cu firişoare albe strălucitoare. Era albă. Transmitea puritatea şi încrederea. Ochii ei a caror culoare nu o ştia nimeni deoarece nu-şi deschidea ochii niciodată. erau închişi, bineîneţeles, şi pleoapele erau albe şi sclipitoare. Arăta ca o păpuşă de porţelan, aşa liniştită, cocoţată pe leagănul acela din lemn şi frunze. Leagănul acela uimitor care-şi schimba culoarea. Leagănul acela a căror agăţătoare erau picate din cer.
 -Ce-ţi doreşi copilă dragă?
 Vroiam să-i spun ceva. Să-i spun de ce venisem aici dar nu puteam, nu după ce a scos primele sunete care se asemănau cu cântecul unei păsări, primăvara la fereastră.
 -Eu... eu.... , am răsuflat. Eram aşa neîndemânatică.
 Nu eşti neîndemânatică copilă. De ce spui asta?
 Poftim? Ăăă... tu...
 Era în mintea mea? Cum era asta posibil?
 -Vreau să... să... mă iubească, m-am plâns eu.
 -Nţţ... draga mea. Îţi simt iubirea. De ce îl iubeşti chiar atât de mult? Eşti doar o copilă.
 -Eu... eu... nu ştiu, defapt. Aşa iubesc eu, şi.... şi oricum aş fi nedemnă de iubirea lui.
 -Cum aşa copilă! Prostii spui. El e nedemn de iubirea ta. El ar trebui să vină după tine.
Nu... nu putea fi adevărat. Eu nu mi-l imaginam să se plângă pe la îngeri că iubea prea mult. Era prea încrezut şi totuşi atât de copilăros. Dar nu.... nu el.
 -Nu l-aş face să treacă prin ce trec eu. Mai bine nu. Mai bine aşa defapt. Să nu mă iubească. O să suport eu.
 -Ce vorbeşti? Nici gând copilă. Va afla cât de dureros e să iubeşti.
 A scos un sunet care l-am luat drept râs şi care mi-a făcut ca părul de la ceafă să mi se ridice.
 -NU!
NU! 
 Am spus în gând şi cu voce tare în acelaşi timp. Nu,nu,nu!
 Brusc, a deschis ochii. Culoarea lor... nu îmi venea pe limbă nici un fel de cuvânt ca să le descriu nu numai culoare. Ci şi forma aceea neobişnuită care îi făceau ochii să pară a unui copil. Culoarea... era uimitoare. Culori deschise erau amestecate. Albul se vedea cel mai mult. El sclipea atât de tare încât nu te puteai uita la ochii ei mai mult de 5 secunde. Un firicel auriu înconjura pupila de o culoare roz bombon.
 -N-are rost. Eu... plec, nu ştiu de ce am venit. Eu... doar plec.
 M-am întors cu spatele şi am început să fug. Nu ştiam dacă-mi va spune ceva. Oricum nu mă întorceam.
Nici nu aveam ce să-i fac. El te iubeşte. Dar nu e în stare să-ţi spună. Acordă-i timp copilă. 
 Cuvintele au plutit până în mintea mea.
 El te iubeşte...