Înţelege-mă, iartă-mă, iubeşte-mă !

 Ţin să te anunţ, dragă, că m-ai îndepărtat complet de tine. Tuu! Da... tu şi obrăzniciile tale. De ce ai minţit? De ce vrei ca, întotdeauna, lumea să se învârtă în jurul tău? Hmm ?! Atunci lumea era în jurul meu, mda şi era foarte fericită şi ai stricat tot.
 Şi te iubeam... şi te iubesc... şi, mda ştiu, şi eu ţi-am spus nişte lucruri îngrozitoare. Dar de ce nu recunoşti că meritai? Defapt, dragă, suntem chit acum. Dar tu tot supărat eşti!
 De ce eşti supărat cand eu ar trebui să fiu supărată? Hai să te îmbrăţişez ca să-ţi treacă. Vezi? Pe mine nu m-a îmbrăţişat nimeni dar eu sunt dulce, şi bună, şi nu vreau să te văd cum suferi. Ştiu că suferi, te simt, dar nu vrei să o arăţi. Te crezi atât de puternic! Ca orice băiat. Dar voi, băieţii, sunteţi sensibili şi vă e ruşine cu asta.
 Dar nu contează. Eu tot te iubesc înţelegi? Te rog... înţelege-mă, iartă-mă, iubeşte-mă !

Alb

 Mă apropii încet de îngerul din faţa mea. De fata aceea care e ca o a doua mamă pentru mine. Era atât de frumoasă iar aura ei era aurie cu firişoare albe strălucitoare. Era albă. Transmitea puritatea şi încrederea. Ochii ei a caror culoare nu o ştia nimeni deoarece nu-şi deschidea ochii niciodată. erau închişi, bineîneţeles, şi pleoapele erau albe şi sclipitoare. Arăta ca o păpuşă de porţelan, aşa liniştită, cocoţată pe leagănul acela din lemn şi frunze. Leagănul acela uimitor care-şi schimba culoarea. Leagănul acela a căror agăţătoare erau picate din cer.
 -Ce-ţi doreşi copilă dragă?
 Vroiam să-i spun ceva. Să-i spun de ce venisem aici dar nu puteam, nu după ce a scos primele sunete care se asemănau cu cântecul unei păsări, primăvara la fereastră.
 -Eu... eu.... , am răsuflat. Eram aşa neîndemânatică.
 Nu eşti neîndemânatică copilă. De ce spui asta?
 Poftim? Ăăă... tu...
 Era în mintea mea? Cum era asta posibil?
 -Vreau să... să... mă iubească, m-am plâns eu.
 -Nţţ... draga mea. Îţi simt iubirea. De ce îl iubeşti chiar atât de mult? Eşti doar o copilă.
 -Eu... eu... nu ştiu, defapt. Aşa iubesc eu, şi.... şi oricum aş fi nedemnă de iubirea lui.
 -Cum aşa copilă! Prostii spui. El e nedemn de iubirea ta. El ar trebui să vină după tine.
Nu... nu putea fi adevărat. Eu nu mi-l imaginam să se plângă pe la îngeri că iubea prea mult. Era prea încrezut şi totuşi atât de copilăros. Dar nu.... nu el.
 -Nu l-aş face să treacă prin ce trec eu. Mai bine nu. Mai bine aşa defapt. Să nu mă iubească. O să suport eu.
 -Ce vorbeşti? Nici gând copilă. Va afla cât de dureros e să iubeşti.
 A scos un sunet care l-am luat drept râs şi care mi-a făcut ca părul de la ceafă să mi se ridice.
 -NU!
NU! 
 Am spus în gând şi cu voce tare în acelaşi timp. Nu,nu,nu!
 Brusc, a deschis ochii. Culoarea lor... nu îmi venea pe limbă nici un fel de cuvânt ca să le descriu nu numai culoare. Ci şi forma aceea neobişnuită care îi făceau ochii să pară a unui copil. Culoarea... era uimitoare. Culori deschise erau amestecate. Albul se vedea cel mai mult. El sclipea atât de tare încât nu te puteai uita la ochii ei mai mult de 5 secunde. Un firicel auriu înconjura pupila de o culoare roz bombon.
 -N-are rost. Eu... plec, nu ştiu de ce am venit. Eu... doar plec.
 M-am întors cu spatele şi am început să fug. Nu ştiam dacă-mi va spune ceva. Oricum nu mă întorceam.
Nici nu aveam ce să-i fac. El te iubeşte. Dar nu e în stare să-ţi spună. Acordă-i timp copilă. 
 Cuvintele au plutit până în mintea mea.
 El te iubeşte...