N.am incetat niciodata

 Te plimbi liniştit prin parcul acesta incredibil de minunat. Nu te-ai gândit niciodată că vei găsi un parc atât de liniştitor iar acum miroşi încet mireasma florilor lăsând-o să te învăluie. Bolta verde de deasupra capului, formată din crengile şi frunzele copacilor te fac să crezi că eşti apărat, că eşti în siguranţă. Dar nu e aşa. Ai ales să pleci de lângă mine. Ai ales ca eu să nu te mai apăr de toate problemele care te pândesc în umbră.
 Credeai că sunt neajutorată. La fel ca tine. Dar greşeşti. Ne iubim atât de mult încât putem învinge cu iubirea noastră. Eu ţi-am spus că te voi apăra cu iubirea. Tu? Nu m-ai crezut.
 Acum umblu după tine ca o stafie. Defapt chiar sunt o stafie. Sau nu? Nu sunt moartă, eu doar m-am pus să trag un pui de somn şi m-am trezit în spatele tău. În parcul acesta. Însă tu nu mă vezi.
 Tare-aş vrea să ştiu ce gândeşti. Eşti prea tăcut.
 Te opreşti umpic, stai şi o iei în dreapta, prin iarbă. Probabil te-ai săturat de poteca aia naşpa. Mda, şi eu.
 Am râs.
 Te opreşti din nou. Asculţi ceva parcă. Şi te întorci brusc cu faţa la mine uitându-te direct în ochii mei. Şi eu în ai tăi. Doream aşa de mult să te îmbrăţişez încât am început să mă îndrept spre tine. Ochii tăi verzi, în loc să se uite după mine au încremenit. Pentru un moment chiar crezusem că eram cu tine însă era altcineva acolo în spatele meu. M-am întorc încetişor. Persoana aceea nu avea o figură cunoscută. Dar ştiam că e cineva periculos. Am început să ţip:  fugiiiii! Te rog iubitule, fugi!
 Groaza se întipărea pe faţa lui. Am început să trag de el dar nu puteam prinde nimic. Chiar eram o fantomă. O fantomă bună de nimic. Nu îl puteam ajuta.
 Omul s-a îndreptat spre el cu un cuţit în mâna dreaptă. M-am pus în faţa lui însă picioarele mi-au cedat şi am căzut în genunchi. Am ridicat mâna către omul acela pur şi simplu disperată să fac ceva. Te roogg ! Lasăl ! Te rog! Nu! am ţipat cu lacrimile şiroindu-mi pe obraz. Plângeam şi ţipam în acelaşi timp. Am ridicat amândouă mâini şi am închis ochii strâns renunţând la rugăciuni. Îl iubesc Doamne! De ce mi-l iei? Îl iubesc, îl iubesc... şi tot aşa am repetat în şoaptă şi apoi doar în minte.
 Îl iubesc, îl iubesc...
 Cineva mă trăgea de cămaşa mea de noapte roz. Şi tot îmi şoptea ceva însă refuzam vehement să mă las distrasă. Trebuia să-l salvez!
 Iubito, trezeşte-te ! Hai draga mea, eroina mea!
 Am deschis ochii. Eram încă în parc. Încă mirosea a flori de trandafir. Iar el era încă acolo. Stând deasupra mea şi zgâlţâindu-mă. Nu era posibil. Mă vedea? Acum câteva minute eram invizibilă pentru el. Şi acum câteva minute... o Doamne! m-am ridicat repede în capul oaselor şi l-am căutat pe omul acela.
 A plecat, îmi şopti el. Defapt e dispărut. Tu, frumoasa mea, ai apărut de nicăieri şi m-ai salvat.
 Eram buimacă. Eu îl salvasem? Eu doar plânsesem.
 Oh... am spus.

 Îmi pare rău pentru ce ţi-am zis. M-ai salvat cu iubirea. Ştiu asta! Şi mai ştiu că te iubesc! N-am încetat niciodată să te iubesc, iubito.