Neasteptat.

 Trebuia să mă obişnuiesc cu chestia asta. Deja... deja trecuse mult timp iar eu trebuia deja să trec peste şi să-mi văd de viaţă. Să uit că am iubit pe cineva cu atâta pasiune încât mă durea inima. Să uit momentele puţine dar totuşi atât de minunate care nu vor mai veni niciodată. Să uit mângâierea lui, şoaptele lui de alint şi mirosul lui. Miros de lavandă amestecat cu un miros dulceag de frunze de pini. Era aşa unic în felul lui încât te ameţea pur şi simplu.
 Dar nu. Trebuie să termin cu toate amintirile acestea. Să le închid într-o valiză şi să le trimit pe un tren cu destinaţia "How far you can". Eram aşa emoţionată că se terminase totul iar noi doi vom fi împreună, fără să ne ascunde, fără probleme, fără nimic. Doar noi doi. Dar, din păcate, norocul nu trage la mine aşa că mi-am luat gândul. Sau încerc...
 Acum stau pe canapea, cu o cafă în mână şi privesc pe geam. Şi totuşi nu văd nimic. Doar o stradă pustie, fără oameni, fără copii, fără nimic. Îmi luasem casa asta doar pentru a sta liniştită dar cred că nu sunt pregătită pentru aşa ceva. Eu nu pot să stau. Eu trebuie să fac ceva aventuros.
 Dar adrenalina mă părăsise de când mă părăsise şi el. Eram o fată oarecare. El îmi vroia binele, eu îmi vroiam răul. Pentru că, a sta cu el însemna a muri. Dar totuşi... ce mai contează asta când el te refuză vehement şi îţi înşiră nişte cuvinte care îţi dau de înţeles că nu te mai vrea cu el şi că nu te mai iubeşte. Mda.

Mă ridic încet de pe canapea, iau telecomanda şi aprind TV-ul. Am mutat canalele până am ajuns la un post de muzică, şi am dat volumul la maxim. Poate aşa îmi ieşeau din minte momentele cu el.
 Cineva sună la uşă. M-am gândit să-l las să sune, poate era un cerşetor ambulant, dar omul n-a mai încetat. El chiar dorea ceva.
 Am întredeschis uşa.
 -Hei! Salut! Eu sunt Taylor.
 -Hei... am şoptit uimită.
 -Ăăă... pot să intru? Mă cam ud.
 Afară ploua cu găleata iar eu nici nu-mi dădusem seama. I-am deschis uşa larg iar el a intrat.Era chiar drăguţ, mai ales cu tricoul lui verde închis lipit de corp şi cu jeanşi lui albi. Chiar îmi doream să am un prieten. Mai o zi singură şi înnebuneam. Şi totuşi... cum a ajuns el până la mine? Eram totuşi la vreo un km de un sat dar după dealurile astea nu se vedea căsuţa.
 -Da... sigur, hmm... ce te aduce pe aici?
 -Ploaia, îmi spuse el cu un zâmbet până la urechi. Uau, tipu' era chiar drăguţ. Mda, vroiam să merg undeva. Defapt nici nu ştiu unde. Pur şi simplu m-am certat cu fratemio şi am plecat pe drumuri. Pot să stau aici până se termină ploaia, te rog?
 -Sigur... fă-te comod.
 M-am îndreptat spre bucătărie. Se pare că aveam noroc totuşi. Un băiat atât de drăguţ pe aici... mai rar cred. Am scormonit prin dulap după cafea.
 În timp ce fierbea apa, eu mă uitam pe geam la ploaia care devenea din ce în ce mai deasă.
 Hmm... se pare că va fi o noapte luungă.